Pentru multe dintre relatările legate de peşteră, locul exact s-a pierdut sau a rămas imprecis consemnat. Acest lucru se datorează probabil faptului ca acţiunea în sine şi rolul ei simbolic sunt cu mult mai importante decât locul exact al întâmplării. Pentru cei interesaţi, o discuţie amplă în ceea ce priveşte rolul miturilor şi legendelor având funcţia de restabiliere a unei balanţe – este dată de Eliade, 1991.

Viitorul rege David îşi găseşte de mai multe ori scăpare în peşteră în fuga sa din faţa regelui Saul, rege ros de ideea că David îi va lua într-o zi locul (I Regi, 21-22). Paragrafele din Cartea regilor, ne arată că, în mod curent, peşterile erau folosite ca loc de refugiu şi, cel puţin temporar, locuite. Prima relatare est cea referitoare la peştera Odollam: “Şi David a plecat de acolo şi a scăpat teafăr; şi a ajuns la peştera Odollam. Iar fraţii săi şi casa tatălui său au aflat şi au coborât la el acolo. Şi s-au adunat la el toţi cei aflaţi în nevoie, toţi cei cu datorii şi toţi cei cu sufletul amărât; iar el era capetenia lor. Şi se aflau cu el ca la 400 de barbaţi”. Al doilea episod în care David îşi găseşte refugiu în peşteră este cel redat în I Regi, 23-24. în această relatare Saul (înca rege) şi 3000 de oameni ajung “… la turmele de oi de la marginea drumului, iar acolo se afla o peşteră; şi Saul a intrat ca să se uşureze; iar David şi cu oamenii lui se aflau în peşteră asezaţi mai înlăuntru […]. Şi David s-a sculat şi a tăiat pe ascuns pulpana mantiei lui Saul. Şi a fost aşa: dupa aceea, lui David îi bătea inima, pentru că îi tăiase pulpana hainei […]. Şi David i-a induplecat cu vorbe pe oamenii lui, şi nu i-a lăsat să se ridice şi să-l ucidă pe Saul. Iar Saul s-a ridicat şi a luat-o în jos pe drum. Atunci David s-a ridicat în urma lui, ieşind din peşteră. Şi David a strigat după Saul, zicând: “Stăpâne rege!” Şi Saul a privit in spate […].Şi David i-a spus lui Saul: “De ce asculţi vorbele poporului care-ţi spune: ‹‹Iată, David caută să-ţi ia viaţa››? Iată, în ziua aceasta, au văzut ochii tăi că Domnul te-a dat astăzi in mâna mea în peşteră; şi eu nu am vrut să te ucid […]”. Saul i-a spus lui David: “Tu eşti mai drept decât mine, pentru că tu m-ai răsplatit cu bine, iar eu ţi-am plătit cu rău […].”

Foarte puţine izvoare scrise au rămas despre Zamolxe, zeul dacilor. Acesta ar fi avut o locuinţă săpată in subteran sau ar fi locuit într-o peşteră pe vârf de munte, asa cum relatează Herodot şi Strabo. In cartea a patra, paragrafele 94-96, istoricul Herodot consemnează că geţii se cred nemuritori “cel care piere se duce la Zamolxis”. Despre Zamolxis se ştia că “… a pus să i se clădeasca o sala de primire unde-i găzduia şi ospăta pe cetăţenii de frunte; în timpul ospeţelor, îi invăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururea, vor avea parte de toate bunătăţile. In tot timpul cât îşi ospăta oaspeţii şi le cuvânta astfel, puse să i se facă o locuinţă sub pământ. Cand locuinţa fu gata se făcu nevăzut din mijlocul tracilor, coborând în adâncul încăperilor subpământene unde stătu ascuns vreme de trei ani. Tracii fură cuprinşi de părare de rău şi îl jeliră ca pe un mort. În al patrulea an se ivi iarăşi în faţa tracilor şi aşa îi facu Zamolxis să creadă in toate spusele lui.”

Strabo a trăit ceva mai târziu decât Herodot, în jurul anului de naştere al lui Hristos. Strabo, in a sa “Geografie”, relatează că Zamolxe locuia intr-o peşteră pe vârful muntelui Kogaion. Zamolxe este în acelaşi timp o divinitate şi marele preot şi însuşi regele se duce la el pentru sfaturi. În Strabo nu mai apare nimic relatat despre călătoria în lumea morţilor a lui Zamolxe în timpul celor trei ani cât a fost ascuns sub pămant, lucruri pe care le găsim numai la Herodot. Eliade dedică un întreg subcapitol lui Zamolxe şi credinţei în nemurire, capitol în care compară textele rămase din cele doua surse antice.

O categorie aparte, este cea a solomonarilor, “oameni cu multa ştiintă de carte şi deschişi la minte” (Olinescu, 2001). Într-o formă asemănătoare astfel de fiinţe apar şi la maghiari sau la slavii de sud. Etimologia acestui cuvânt şi răspândirea lui regională este analizată de Oişteanu, 1990. În articolul lui Talos din 1974 găsim umătoarea relatare referitoare la şcoala de solomonărie: după ce învaţă toate cărţile de pe lume, viitorii solomonari urmează şcoala de solomonărie, sub pămînt sau în cetatea „Babariului”, unde scriu, la o masă de piatră, toată învăţătura de acolo într-o carte”.

Tot în articolul menţionat, sunt culese si alte cateva legende:

– Mergînd prin munţi, trei oameni dau peste o groapă adîncă. Hotărăsc să-I coboare pe unul dintre ei, cu o frînghie; aceasta se rupe şi omul nu mai poate fi scos la suprafaţă. Îl scoate însă un solomonar, care venea călare pe un balaur. Ajuns la suprafaţă, solomonarul descalecă şi îşi leagă balaurul de un copac, apoi se duce în sat. Omul scos din groapă dezleagă balaurul, care fuge, iar solomonarul nu-l mai găseşte la întoarcere.

– Angajat să aducă lemne din pădure, un om calcă, din neatenţie, într-o groapă, în care e reţinut de un balaur timp de 7 ani, după care acesta îl scoate Ia suprafaţă. Omul întîlneşte un solomonar, căruia îi istoriseşte păţania sa. Solomonarul se duce la gaura în care se afla balaurul, citeşte din cartea lui o jumătate de oră, apoi îl prinde pe balaur.

– Un om cade în groapa balaurilor. Aceştia îl elibereaza numai cu condiţia că nu va spune nimănui unde a fost. Un solomonar îl obligă însă să-i arate groapa în care locuiesc balaurii. El vrăjeşte acolo pînă ies doi balauri pe care îi încalecă solomonarul şi ortacul său şi zboară în nori.

În Mitologia romanească a lui Olinescu găsim că aceşti solomonari “stau într-o peştera şi scriu la o masă de piatră şi într-o carte mare toata ştiinţa şi învăţătura cată se află în lumea asta.” Dupa multe încercari, cei care ies din această peşteră teferi, “Dumnezeu … le dă putere să se înalţe în nouri şi să-i stăpânească pe ei şi pre balauri. Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înnapoi […] din satul din care au plecat.” Credinţa populară era că pe aceşti solomonari nu e bine deloc să-i superi şi să nu-i primeşti bine, caci au puterea să ingheţe apele, să elibereze balauri de sub gheaţa şi să trimită furtuni năpraznice, cu grindină şi nori din care se scurg şuvoaie neîntrerupte de apă.

Într-un manuscris romanesc de secol XVIII apare relatată o întamplare despre împaratul Solomon, fiul regelui David, şi o slugă care ies la vânătoare, dar deodată “i-au lovit o ploaie năpraznică”. Sluga uită de împărat, şi fuge cu haina de ploaie a stăpânului intr-o peşteră. Când este innăuntru constată cu stupoare ca peştera este de os, fapt pe care îl relatează şi împăratului, după ploaie, atunci cand este luat la rost: “Doamne împărate, am vazut o peşteră şi am intrat în ea. Iar calul mieu au stătut afară, numai eu cu şoimul şi cu un leu am intrat în ea. Şi am văzut ca era de os peştera.” Împăratul, contrariat se duce la locul cu pricina să caute peştera de os. La tulpina copacului găseşte capul lui Adam, “peştera de os”, în care sluga dispăruse cu mantaua în timpul furtunii (Crestomaţie, 1984).

În basmele lumii, peşterile apar în diverse tipuri de poveşti, dintre care amintim conform clasificarii lui Uther: peştera ca loc de salvare şi de ascuns, locul de unde se aud glasuri, ca loc de ascundere a comorilor ori sălaş al tâlharilor.

Există şi alte tipuri de poveşti în care apar peşteri sau avene. Vom aminti mai jos câteva dintre basmele românilor, menţionând: numele poveştii, culegătorul şi pasajul la care ne referim.

Prâslea cel Voinic şi merele de aur (Petre Ispirescu). Prâslea, feciorul cel mic al împaratului, le salvează pe fetele de împarat dintr-o “groapă mare”, unde se coborâse pe o funie ţinută de fraţii lui. Aceştia se hotăresc să nu-l mai lase pe Prâslea afară. Rămas în “groapă”, în “tărâmul de jos”, Prâslea se foloseşte ca să iasă de o zgripţuroaică, o pasăre uriaşă, şi de puii acesteia care îl ascund mai întâi bine de mama lor.

Zorilă Mireanu şi Cei trei frati (Dumitru Stăncescu).
Ambele povestiri au ca temă coborâtul printr-un puţ tocmai pe tărâmul celălalt. Pe urma zmeilor, Zorilă se coboară legat de o funie in “gura vântului”, locuită de “şerpi ca butiile si broaşte ca ploştile”. Jos, la capătul funiei, ”era numai pustiu, nu era nici casă, nici om, nici pasăre si nici iarbă, numai pământ şi iar pământ.”

Vizor, Craiul şerpilor (Ion Pop-Reteganul)
Vizor, Craiul şerpilor îl ajută pe Petre, ginerele său, să scape de un stăpân nemilos. Stăpânul îl trimite pe Petre în “cealălaltă lume”, să-i aducă coroana tatălui său care a murit acum şaizeci şi opt de ani. Petre intră într-o groapă şi ajunge în cealălaltă lume. Acolo vede “lucruri de care mult se minună”. Dintre acestea amintim: “un om acoperit cu nouăzeci si nouă de ţoluri, toate noi-nouţe, si totuşi murea de frig […], un om cufundat într-un lac până la grumazi, pe care, când se încerca să iasă, îl lovea un berbec cu capul în frunte, încât iar cădea în lac”. Tâlcul celor văzute îl află în cele din urma de la tatăl stăpânului, posesorul coroanei.

Fiuţul Oii (Ion Pop-Reteganul)
Fiul oii se duce după Omul-cât-Schiopul-cu-Barba-cât-Cotul care fură mâncarea personajului principal, ca şi pe cea a lui Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră şi Scutură-Munţii. Hoţul dispare in buricul pământului urmărit de Fiul oii. Pe “cea lume”, acesta găseşte o casă de aramă unde torcea o fată de aramă la un caier de aramă, o casă de argint şi, la urmă, o casă de aur unde torcea o fată de aur la un caier de aur. Hoţul este în cele din urma prins şi aruncat în cuptorul fetei de aur, iar cu aceasta “se cunună şi de n-au murit, şi azi trăiesc”.

Balaurul cu douasprezece capete (I. C. Fundescu).
Fata de împărat, urmărită de un balaur cu 12 capete care trăieşte într-un “puţ”, este salvată de către “băiatul împăratului şi al împărătesei”. După ce îl înfrânge pe balaur, băiatul cade mort de osteneală pe marginea puţului. O slugă de la curtea împaratească îl omoară, şi îşi însuseşte victoria. Gazda băiatului: baba şi cu boul fermecat – află imediat de acestea şi, pe marginea puţului, îl reinvie pe feciorul de împărat.

Omul de pe tăramul celălalt (N.D. Popescu).
Făt Frumos găseşte un oraş adormit de un zmeu de pe tăramul celălalt: “Este o ţară care se afla sub picioarele noastre, prin care intri: sau prin vre-o peşteră, sau prin vre-un puţ, sau mai ştiu eu cum“. Atunci când Făt Frumos ajunge cu tovarăşii săi la gura puţului: “.. ei se plecară spre marginea puţului sa vază dacă era adânc şi apa nu departe; şi ce să vezi?… In loc de apă se zăreau, la o departare foarte mare, raze de lumină ca şi cum ar fi fost ziuă şi se auzea un zgomot ca acela ce iese dintr-un muşuroi.” Atunci când, legaţi de funii, tovaraşii încep să se coboare in puţ, văd “piatră înnegrită şi… o căldură năbuşitoare […]. Ajungând jos, băiatul se miră de toate ce văzu în jurul său şi după ce legă bine frânghia de un buştean ce găsi în peştera în care se coborse, ieşi la lumină şi rămase uimit găsindu-se într-o lume cu totul nouă.”

Fiul Iepei (Simeona Florea Marian) Î
Petre Schiopul fură nevestele Fiului Iepei şi ai fraţilor acestuia şi le duce în Lumea-neagră. Aşa că cei trei “luară lumea de-a lungul şi de-a curmezişul şi căutară zi şi noapte, doară, doară vor putea da de urma lui Petrea Schiopul şi vor afla unde a dus el pre nevestele lor. Iată că-ntr-o vreme, dupa ce au cutreierat toată Lumea-albă în lung şi-n curmeziş, sosesc la Buricul pământului. Iară Buricul pământului ce era? Era o groapă ca aceea făra fund, care ducea în Lumea-neagră. Şi dupa ce sosiră ei acolo, îndată mare cunoscură că numai printr-însa şi nu prin alt loc a trebuit Petrea Schiopul să coboare pre nevestele lor în Lumea neagră… Deci cum văzură ei groapa aceasta fară de fund, nu stătură mult pe gânduri ce să facă mai departe, ci alergară degrabă în Târgul de argint şi cumpărară toata mătasa câtă o găsiră acolo şi făcură dintr-însa doua funii aşa de groase şi de lungi că nu le mai da de sfârşit. Mai cumpărără tot din acel târg şi o găleată mare şi un buzdugan de nouăzeci şi nouă de oca de fier şi cu diamante în capete, precum şi dousprezece ialoviţe grase. Dupa ce cumpărară ei toate lucrurile acestea, se înturnara cu dânsele iaraşi la Buricul pămantului şi cum sosiră aice, zise Fiul Iepei: – Fraţilor, eu am să mă cobor acum în Lumea-neagră şi nu m-oi lăsa până n-oi afla pre nevestele noastre şi după ce le-oi afla, nu mă las până ce nu le-oi aduce la gura de dedesubt a acestei borte fără de fund, ce-i zic Buricul pămantului.”

Fata din Stergăreni (Simenon Florea Marian)
Un împarat plecă la vânatoare împreună cu tovarăşii şi câinele. Spre uimirea stăpânului, caînele dispare cu bucaţi mare de pâine în gură şi se întoarce de fiecare dată fără ele. Împăratul vrea sa ştie ce face câinele cu atâta mâncare, aşa că îi ia urma: “Şi ducându-se împăratul pe urmele căpăului (câinelui) a ajuns la o groapă mare, care era in pădurea aceea. Iar groapa era deasupra strâmtă, iar mai gios din ce in ce tot mai largă. La groapa aceea a dus căpăul bucăţile cele de pâine şi nu le-a mâncat singur, ci el le-a dat drumul înăuntru în groapă. Împăratul, cum a văzut ce face căpăul, îndată a chemat şi pe ceilalţi vânători şi le-a prouncit să cerce ce-i în groapă aceea de le-a aruncat căpăul tustrele bucăţelele de pâine acolo? Vânătorii au venit, au tăiat un brad mare, l-au curăţat de cepuri şi i-au dat apoi drumul în groapa aceea. Şi s-au scoborât trei din ei pe bradul acela în groapă. Cand s-au scoborât se vedea mai bine înăutru decat afară. Şi era în groapa aceea o uşă şi-au deschis uşa şi-au intrat într-o căsuţă mică. Acolo, în căsuţa aceea era tare frumos. Şi-au găsit acolo şi o fată şezând la o masă şi scriind fără oprire. Şi avea fata deoparte un colac şi o cofiţa cu vin; şi când flămânzea, mânca din colac şi colacul tot creştea înnapoi şi când însă bea din vin şi cofiţa se împlea înnapoi şi nu se mai sfârşea vinul niciodată. Da’ei, cei trei vânători, când au văzut fata cât îi de frumoasă, s-au minunat de dânsa şi-au intrebat-o:

– Ce faci şi cum trăieşti tu aici?

Fata le-a răspuns şi le-a spus:

– Tot Dumnezeu ştie de mine şi aici!

– Da nu vrei sa ieşi din căsuţa asta afară, ca să trăieşti în lume şi nu în pământ? ziseră vânătorii mai departe.

– Ba oi ieşi, de ce nu, dacă mi-aţi face un săcriu de aur ca sa nu mă pălească soarele când oi ieşi de aici afară.

Şi ei i-au făgăduit că i-or face”

Băiat sărac si horopsit (Ioan Slavici)
Unchiul şi mătuşa vor să scape de nepotul cel mic, Oanea. Aşa că unchiul îl ademeneşte spre munţi spre un loc unde ar exista o comoară: “S-au dus apoi şi-au urcat mereu dealuri, au coborât văi şi iar au urcat, până ce au dat de o peşteră mare şi adâncă. Unchiul a aprins o lumânare şi a intrat cu nepotul său în peştera cea întunecată. Dupa ce au mers o bucată, au dat de o scară, pe care s-au coborat în adâncime, unde iar au mers pe ici, pe colo, târându-se pe brânci, pană ce au ajuns la o apă curgatoare, peste care trecea o punte îngustă.

– Sezi acum aici! zise unchiul după ce trecu puntea. Iată traista cu pâine şi-ţi dau şi briceag. Potoleste-ţi foamea in vreme ce eu mă duc să mai caut comoara.

Rămânând acum singur, îşi taie aşa pe întuneric o felie de pâne şi incepu să mănânce. Era o întunecime s-o tai cu toporul şi lui Oanea i se făcu urât. El nădajduia însă, că mai curând ori mai tarziu, unchiul său se va intoarce cu lumânarea; aştepta deci fără ca să îndrăzneasca a se mişca din loc. Zadarnică i-a ramas însă aşteptarea, caci unchiul său nu s-a mai întors. “Te pomeneşti, îşi zise el in cele din urmă, ca unchiul m-a adus dinadins ca să mă lase aici şi s-a întors acasă.” Gândindu-se la una ca aceasta i s-a facut părul măciucă-n cap; nu i-a rămas însă decât să se îmbărbăteze si să-şi caute o ieşire din peştera cea fioroasă. Cum putea însă aşa, fără de luminat, să găsească drumul prin peşterile întunecate, puntea ce trecea peste apa curgătoare şi scara pe care avea să urce spre a ieşi la lumina soarelui?!…. Vai de sufletul lui! In loc de a se apropia de apa curgătoare, el se depărta din ce în ce mai mult de ea. Nici despre aceasta nu şi-a dat însă seama decât dupa ce nu mai auzea vâjâitul apei. Frânt de oboseală şi istovit de foame şi de frământările sufleteşti, căzu în cele din urma întins pe pământ, îşi puse capul pe piatra rece şi începu sa plângă şi să se tânguiască. Mai rămasese, ce-i drept, o bucată de pâne-n trista lui, dar el nu indrăznea s-o mănânce ca să se sature, căci ar fi murit apoi de foame. El a gustat dar din ea, ca să-şi potoleasca foamea şi să-i rămaie, apoi iar şi-a adunat puterile şi a plecat pe dibuite. Deodată piciorul ii alunecă şi el se prăvăli în adâncime. Tinându-se-n căderea lui de nişte colţi de stâncă, aceştia se desprinseră si doua bucăţi de bolovani de tot grei îi căzură în cap. Erau de tot grele bucăţile acele, mai grele decât orişice piatră, chiar decât fierul mai grele.

“Ce-o fi asta?!” işi zise băiatul cel horopsit, şi băgă bucăţile-n traistă, ca să le vadă dupa ce va fi ieşit la lumină, daca îi era dat sa iasă vreodată. Mergând apoi mai departe, el iar a-nceput sa audă vâjâitul apei curgătoare. A şi sosit peste câtva timp la ea, dar puntea n-a găsit-o. El şi-a luat deci inima-n dinţi, s-a aruncat în valuri şi a trecut înot. Peste puţin a dat înapoi şi de scara cea primejdioasă, pe care a urcat-o pe căţărate, a mai mers o bucata şi a ieşit, în sfârşit din întunecimea cea urâtă la lumina cea veselă. Degeaba! Tot băiat cu noroc era Oanea!”

Dunăre Voincul (Petre Ispirescu)
Strâmbă-lemne şi Freacă-Pietre sunt lăsaţi făra mâncare de Tarcot-barbă-d-un cot. Piticul încearcă să fure şi mâncarea lui Dunăre Voinicul, dar acesta îl ia de barbă şi îl prinde în crăpătura unui copac. Tarcot smulge din rădăcini copacul şi dispare cu el cu tot, aşa că cei trei tovaraşi iau urma “stârpiturii de om cu barbă”. Dupa ce aleargă o bucată bună dupa dânsul, îl găsesc ascuns “…într-o gaură mare făcută în munte. Intrând ei acolo, deteră peste Tarcot dormind pe o pajişte verde ce era acolo, cu un urcior la cap şi cu altul la picioare. Ce vă gândiţi ca era in acele urcioare? Apă vie si apă moartă” .

În antologia de povestiri a lui Ovidiu Bârlea găsim alte cateva poveşti şi legende despre peşteri sau avene/puţuri cum ar fi: Drăgan Cenuşă, Tei leganat, Constantin si Sevestica. Pe lângă acestea este culeasă şi una despre haiducul Pintea, care a trăit în Maramureş, în zona Oraşul Nou, Dealul Mare. Acest haiduc l-a ajutat în lupte pe însuşi împăratul, fiind răsplătit cu domenii, dar a fost omorât de nobilimea de la Baia Mare. Haiducul îşi avea lăcaşul şi comorile ascunse sub pământ, închise cu “trei uşi de fier”, unde se mai află şi o piatră cu o scriere de neînţeles.

În anchititatea târzie şi în evul mediu, oamenii continuă să construiască lăcaşe de cult şi chiar să locuiască în peşteri. Dăm doar câteava dintre multiplele exemple de la noi din ţară: complexul de la Basarabi, bisericile rupestere din munţii Buzaului, Nămaieşti, Piatra scrisă, Nămăieşti, Peştera Ialomicioarei, etc.

Probabil că lucrul cel mai greu în încercarea de a înţelege prezenţa peşterilor în istoria omenirii este să ne păstram echilibrul, şi să nu ajungem la interpretări exagerate, făcute de cele mai multe ori fără măcar a citi efectiv vechile texte.

Ana-Voica BOJAR
Foto: Ovidiu GUJA, Ana-Voica BOJAR

Literatura

Bârlea, O. 1966. Antologie de proză populară epică. Vol. 1-3. Editura pentru literatură.
Basmele românilor, 2010. Vol. 1-10. Curtea Veche Publishing, Bucureşti.
Crestomaţia de literatură română veche, 1984. Coordinator, Chiţimia, I., Editura Dacia, Cluj Napoca, 261.
Eliade, M. 1991. Images and Symbols. Princeton Univerşity Press, New Jersey, 189 p.
Eliade, M., 1976. Histoire des croyances et idees religieuses, Vol. 2. De Gautama Bouddha au triomphe du christianisme. Edition Payot, Paris, 433 p.
Herodot, 1961. Istorii. Editura Ştiinţifică, 546 p.
Oişteanu, A. 1990. Istoricul unui termen folcloric. Revista de etnografie şi folclor 35/5-6, Editura Academiei Române, 320-332
Olinescu, M. 2001. Mitologie românească. Editura saeculum, 399 p.
Septuaginta, volumul 2, 2004. Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, 668 p.
Strabo. Geografia.
Talos, I. 1976. Solomonarul – în credinţele şi legendele populare româneşti. Anuar de lingvistică şi istorie literară, tom XXV, 2-53.
Uther, H.-J. 2004. The types of international folktales. A classification an bibliography. Vol. 1,2,3. Academia Scientiarum Fennica.
Tagged with →  

Copyright © 2012 Ana-Voica Bojar