În colecţia Geological Society of London, Special Publications a apărut o carte intitulată “Mit şi Geologie” (Myth and Geology, 2007). Cartea conţine şi un articol referitor la o peşteră, “Grotta della Sibilla”, situată în Munţii Apenini. Legenda spune că această peşteră a fost locuită de Sibile, la care se făceau peregrinări pentru câte un sfat înţelept. Peregrinările la “Grotta della Sibilla” sunt menţionate continuu în izvoarele scrise, din perioada antică până în Evul Mediu. Pe la 1300, galeria principală de acces se prăbuşeşte în urma unui cutremur, lăsând în urmă, pentru generaţiile viitoare, multiple semne de întrebare legate de extinderea peşterii şi de geneza legendei. În secolele 19 şi 20 nenumărate expediţii îşi propun să redescopere galeria ascunsă şi întreprind în acest scop acţiuni mai mult sau mai puţin temerare. Articolul apărut la Londra cuprinde atât o prezentare a legendei din diverse surse scrise cât şi descrierea expediţiilor, o prezentare a geologiei peşterii şi carstului din zonă, precum şi rezultatele investigaţiilor geofizice relativ recente. Desigur, pentru a strânge despre o regiune şi despre o peşteră o cantitate aşa de amplă de informaţie este necesară o muncă temeinică pe o perioadă de ani de zile.

Este remarcabil că ceea ce a rămas consemnat despre “Grotta della Sibilla” din Apenini este cel mai adesea legat de jurnalele de călătorie. Pentru localnici, un astfel de ambient făcea parte din realitatea firească de zi cu zi; în schimb, pentru călător, el reprezintă un fapt ce trebuie notat şi, astfel, făcut cunoscut şi salvat de la uitare.

În mod similar, descrieri timpurii ale unor legende din Apuseni, Carpaţi sau Dobrogea apar în jurnalele de călătorii din secolele trecute. Amintim jurnalul de calatorie a lui Carl F. Peters (1825-1881), geolog austriac născut în Cehia şi care a trăit în Praga, Viena, Budapesta şi Graz. În 1858, Peters face o excursie în Munţii Apuseni şi Transilvania. Dăm mai jos o prezentare în limba română publicată în Velculescu & Bojar, 2008: „Peters remarcă frumuseţea sălbatică, primară, de la izvorul Someşului sau a pădurilor de foioase de lângă Beiuş, precum şi evoluţia pârâului de la Moneasa, care apare şi dispare sub pământ. Dar perla spaţiului subteran din aceşti munţi rămâne peştera Scărişoara. Alte două notări ale lui Carl F. Peters se referă la obiceiurile şi credinţele ţăranilor. În una se povesteşte despre o peşteră care se găseşte la 3 mile sud de Oradea, zwischen Drăgeşti (Drágocséke) und Tăşad (Tassadfö). Din peştera aceasta a izvorât odinioară un pârâu cu debit mare. Acum acesta a secat, doar primăvara mai izvorăşte cîte un pic de apă, pe care sătenii o adună în zi de Sfântul Gheorghe şi o ţin la mare cinste ca având puteri tămăduitoare. Cealaltă povestire se referă la unele din peşterile din Munţii Vlădeasa (Munţii Petroşi), unde se mai păstrează oase fosile de urşi. Oasele ar aparţine, după părerea localnicilor, unor fiinţe malefice care ar fi trăit cândva în preajma Pietrii Tâlharului şi a spectaculoasei peşteri de la Onceasa. Apele de suprafaţă infiltrate au răscolit în aşa măsură patul de lut de pe podeaua peşterii, încât osemintele de urşi îngropate acolo zac împrăştiate pretutindeni, amestecate printre blocurile de piatră. Vertebre, oase lungi Röhrenknochen şi oase ale bazinului se întâlnesc în număr mare, craniile în schimb s-au păstrat foarte prost. Marea bogăţie de oseminte de urs, pe care ciobanii români ai ţinutului le consideră a fi osemintele lui însuşi Dracu (mai curând demon decât diavolul creştin), a ţesut o mulţime de legende în jurul peşterii în care ciobanilor nu le plăcea deloc să păşească. Primul act al acestor poezii populare adeseori foarte dramatice se petrecea de regulă pe una din culmile stâncoase ale stockului porfiritic Piatra Tâlharului şi totul se încheia apoi cât se poate de moral cu nimicierea oştilor Dracului şi încarcerarea acestuia pe vecie în peştera Onceasa.”

Un alt călător, anume Ignatz von Born – s-a născut in anul 1742 în Cavnic. Deşi a terminat facultatea de drept s-a specializat în acelaşi timp şi în mineralogie. A lucrat în domeniul exploatărilor miniere, al organizării unor colecţii de minerale, de la cea personală până la cea împărătească. L-a cunocut bine pe Mozart; se pare ca acesta l-a avut in vedere pentru prototipul înţeleptului Sarastro din opera Flautul Femecat. De la Ignaz von Born ne-a rămas o legendă foarte interesantă despre o grotă de lângă Columbaci, localiate aflată în sudul Dunării, unde primăvara vin cunoscutele inesecte care le supără pe vite: „După părerea localnicilor, în grota respectivă s-ar găsi capul unui drac (n.n: de fapt – balaur), urmărit şi ucis de Sf. Gheorghe, iar capul varsă muştele columbace.” (Velculescu & Bojar, 2009-2010)

Adolf Schmidl, geograf, a vizitat şi el regiunea Munţilor Apuseni în jurul anilor 1860. El menţionează de asemenea legenda despre Peştera Onceasa, sau Huda Zmeilor, spunând că atmosfera sumbră este datorată şi pereţilor de calcar de culoare închisă. Legenda apare aici sub o formă uşor diferită. Zmeul îşi sărbătorea nunta cu mare alai pe Vârful Briciei, bucurându-se de lumina frumoasă a lunii. Deodată apare un nor obraznic care acoperă faţa lunii şi întunecă cerul. Mirele supărat înghite norul; ca urmare, o furtună năprasnică, cu trăznete peste trăznete, se repede peste alaiul de nuntă. Zmeul îşi ia mireasa şi nuntaşii, se repede în carul său de foc şi dă fuga într-o peşteră din apropiere, cautând refugiu. O parte din nuntaşi şi carul sfărâmat de trăznete sunt transformaţi în pietrele ce aparţin Briciei. O altă parte a alaiului scapă pe jos până la peşteră, dar mânia trăznetelor îi ajunge şi acolo. De aici credinţa că oasele aflate în interiorul acestei peşteri ar aparţine zmeilor pedepsiţi.

O altă legendă culeasă de Schmidl se referă la Vârful Piatra Boghii, caracterizat de un perete de calcar impozant ce coboară până în vale. La partea superioară a peretelui se află intrarea în Peştera Boghii sau Peştera cu Lapte, nume datorat „laptelui de munte” care s-ar găsi în interior. În faţa acestei peşteri apare figura voluminoasă şi întunecată a unui urs şi, tot în faţa peşterii, există o gradină neobişnuit de verde şi plină de flori. Aceasta grădină, denumită şi „Grădina peşterii”, se află sub protecţia a două drăcoaice frumoase, care se pot vedea udând florile la lumina lunii.

Despre Peştera Fânaţe (aflată lângă localitatea cu acelaşi nume), avem una dintre cele mai vechi monografii, a lui Alexio Nedeczky, din anul 1772. Această monografie, publicată la Viena, este scrisă în limba latină, limbă folosită în mod curent în astfel de publicaţii la vremea respectivă. Din monografie aflăm că despre această peşteră se spune că ar ieşi undeva în partea cealălaltă a muntelui. De asemenea, peştera era deosebit de bogată în formaţiuni şi oase. Despre formaţiuni aflăm că, din păcate, au fost extrase şi transportate de către nişte negustori italieni. Oasele ar proveni de la  oamenii şi animalele domestice care şi-au găsit aici adăpost în timpul năvălirii tătarilor şi turcilor.

În acestă relatare despre Peştera Fânaţe apar, de fapt, incluse trei motive.

În multe legende (şi poveşti) cu sau fără locaţie definită, peşterile şi avenele sunt locul de trecere până pe partea cealălaltă a muntelui sau spre un alt tărâm.

Un al doilea motiv care apare atât la Fânaţe cât şi la Onceasa şi, de fapt este răspândit în intregul spaţiu Carpato-Alpin, este cel al peşterilor cu acumulări neobişnuit de mari de “oase” (Eliade, 1976). Controversa constă în elucidarea originii acestor depozite: sunt ele acumulări naturale – sau este vorba despre locuri sacre unde vânătorii aduceau ofrandă mai ales oasele lungi şi craniul de Ursus spelaeus. După alte surse, s-ar putea ca oasele să fi fost strânse în acelaşi loc de către vânătorii paleolitici în speranţa că într-o bună zi urşii vor reînvia şi vor perpetua astfel sursa de vânat. De aceea, pentru a înlesni reînvierea animalului, oasele vânatului nu aveau voie să fie rupte sau tăiate. Afirmaţiile referitoare la  vânarea urşilor ne duc mai departe către picturile rupestre unde astfel de scene ale ursului vânat (şi ale altor animale) apar reprezentate de la Atlantic la Urali, fiind datate între 40.000 şi 9.000 de ani. Din acest punct de vedere se pare că cercetătorii sunt de acord, existau locuri sacre în peşteri, bine ferite şi la care se ajungea greu, ele fiind situate departe de intrare.

Pe de altă parte, peşterile sunt adesea locul de refugiu pentru oameni şi animale domestice în timpul năvălirilor. O astfel de relatare ne provine de la poalele Munţilor Ţarcu (Drăgan, comunicare). Tradiţia populară orală vorbeşte despre un episod care este cel mai probabil legat de devastarea şi arderea satului Feneş, jud. Caraş-Severin, de către turci, în anul 1788 (Paica, 1935). Legenda spune ca sătenii au urcat pe o vale până la o peşteră în care au încercat să-şi găseasca refugiu. Turcii i-au urmărit şi au făcut un foc mare la gura peşterii, iar cei aflaţi înăuntru au murit asfixiaţi.

Culianu, 2012, dedică două capitole peşterilor. Peşterile sunt locul de trecere spre un alt tărâm dar şi locul de plecare în adevărate călătorii cosmice. Pentru cei interesaţi de locaţia peşterii şi detalii despre călătorie, facem trimitere la Culianu, 2012.  De asemenea anumite peşteri – “spelaeum” – aveau rolul unui “microcosmos, în care era rezumat întregul univers”.

Lângă Satul Meria din regiunea Haţeg, se află Peştera Piscu sau Cleanţu lui Mihai. Confrom legedei culese de Bârlea, 1966, în această peşteră au avut lăcaş nişte hoţi. La peşteră se ajungea cu greu, folosind o scară făcută dintr-un stejar: “Ş-acolo în butoaie ş-în căldări ş-în oale, or băgat bani-aur ş-arjint o fost atun ş a pă timpuri banii. […] Şi, văzând că vine potirea mai îndraptu lor iară, cum să facă iei, ca s-astupe-acolo, să nu cunoască nime peştera aceea unde-o fost iei lăcuit. Atunci, s-or pus ş-or dat, unii pămant, unii muşchi şi unii piatră, ş-or cledit or astupat gaura aceea acolo în uşa peşterii. Ş-atuncea, s-or coborat jos, ş-or tăiat străjeriu dingă pământ, l-or doborât in vatră.”

Ana-Voica BOJAR

Literatura

Aringoli D., Gentili G., Pambianchi G., Piscitelli A.M., 2007. The contribution of the ‘Sibilla Appenninica‘ legend to karst knowledge in the Şibillini Mountains (Central Apennines, Italy). In: “Myth and Geology”, Piccardi L., Masse W.B. (Eds), Geological Society of London Special Publications 273, 329-340.
Bârlea, O. 1966. Antologie de proză populară epică. Vol. 1-3. Editura pentru literatură.
Culianu, I.P., 2012. Iter in silvis. Editura Polirom. 224 p.
Eliade, M., 1976. Histoire des croyances et idees religieuses, Vol. 1. De l´age de pierre aux mysteres d´Eleuşi. Edition Payot, Paris, 433 pp.
Peters, K.F., 1861. Geologische und mineralogische Studien aus dem südöstlichen Ungarn, insbesondere aus der Umgegend von Rézbánya, „Sitzungsberichte der kaiserlichen Akademie der Wissenschaften. Mathematisch-Naturwissenschaftliche Classe”, vol. XLIII, 385–463.
Nedeczky A., 1772. Funacza Pestyere seu antri Funacza dicti historicophysica relatio concinnata ab Alexio Nedeczky de Eadem qui ipsus antrum hocce lustravit anno 1772 die 19 Octobrie. Vindob. Trattnern 1774.8
Paica V., 1935. Monografia satului Feneş. Tipogafia Institutului de Arte Grafice „Atheneu“, Timişoara.
Racoviţă, E., 1927. Speologia – O ştiinţă nouă a străvechilor taine subpămînteşti. Editura Astra, 68 p.
Schmidl, A., 1863. Das Bihar Gebirge. Verlag von Förster und Bartelmus, 400 pp.
Velculescu, C., Bojar H,-P., 2008. Ştiri despre români întru-un raport geologic austriac.- Annuarul Institutului de Istorie “A.D. Xenopol”, XLV, 403-407.
Velculescu, C., Bojar, H.-P. 2009-2010. Ignaz von Born şi Nicolae Stoica de Haţeg. Acta Musei Porolissensis, istorie – etnografie – ştiinţele naturii XXXI-XXXII. Muzeul Judeţean de Istorie şi artă, Zalău, 327-346.
Tagged with →  

Copyright © 2012 Ana-Voica Bojar