În poemul “Povestea magului călător în stele” al lui Mihai Eminescu, firul epic, atât cât poate fi el urmărit fără dificultate este urmatorul: împăratul cel bătrân, vrând să-şi testeze fiul care urma să-i preia tronul îl trimite la prietenul său din tinereţe, magul, pentru a fi evaluat (pus la încercare). După o călătorie plină de peripeţii şi greutăţi insurmontabile, ajuns la mag (care aici se identifică cu divinitatea, “Zalmoxis”, deținătorul carții destinelor), feciorul de împărat află că destinul său nu este trecut în marea carte pe care o stăpânește magul (fie datorită faptului că aceasta avea omisiuni, fie mai degrabă datorita faptului că feciorul de impărat era atât de deosebit încât nu-şi avea locul in ea, alături de ceilalţi muritori). Pentru a-i descifra totuşi soarta într-adevăr specială, magul apelează la o peşteră, în care îl conduce pe fiul de împărat (care acum printr-o foarte interesantă substituire de personaje devine însuși împăratul) să o folosească atat ca lăcaş de incantaţie cat si ca rampă de lansare în periplul cosmic printre stele, fapt sugerat încă din titlul poemului.

Iată cum descrie Eminescu peştera închipuită, într-o manieră fantastică specifică romantismului, dar peşteră fără îndoială, când magul impreună cu vizitatorul său se opresc “la porţi uriaşe ce duc în spelunci”. Etimologia acestui cuvânt atât de drag nouă provine din greaca veche, (spēlaion, peștera) și prin el Eminescu definește fără echivoc mediul în care vom fi introduși. Mai mult, peste ani, lucru nebănuit de poet, diversele aspecte de interacțiune ale omului cu peștera au definit o activitate complexă, speologia, adusă acum la rang de știința.

Fiind scris la pe la 1880 poemul este împănat din belșug cu arhaisme, care de care mai savuroase, dar care până la urmă, pe lângă geniul lui Eminescu și ideea de a ne introduce în această lume imaginară a peșterii, fac printre multe alte aspecte, deliciul acestui poem și mai ales al pasajului care ne interesează pe noi, cel în care se face direct referire la o peșteră.

Întunericul de nepătruns (atât de “adânc” încât nu poate fi perceput la suprafața pământului, unde în orice noapte oricât de întunecată tot mai există un licăr de lumină și doar cei care vizitând o peșteră şi au avut curiozitatea să stingă lanternele îl percep în toată profunzimea lui terifiantă) este întrerupt de stimuli vizuali (“raze calde și trandafirii”), gustativi (“aeru-i dulce” și “dulci raze presară”) și olfactivi (“ei intră ‘ntr’o sală cu miroase plină”).

La Eminescu peștera este primitoare, nu o gură de iad ca la Dante (care îi și sfătuiește pe cei care intră să lase orice speranță în urmă), ci mai degrabă ca un sanctuar, ca o “poartă stelară” către alte lumi, dătătoare de această dată de speranțe.

Totuși, fiind localizată sub pământ, culoarea predominantă în peșteră, generată de beznă, de tenebrele acesteia, este negrul, reliefat de “marmura neagră” sau “ebenină” ce arată “ca negre oglinde de tuciu lustruit”.

Speleotemele pe care le întâlnim de atâtea ori în peregrinările noastre subpământene sunt sugerate de autor ca “pilaștri de aur pe muri se coboară” care prin analogie ar aminti de scurgeri parietale care pot lua chiar forma unor tuburi de orgă, sau “pe jos sunt covoare ţesute’n flori vii”, care, într-o extrapolare mai largă ar sugera planșee stalagmitice sau podele de galerii căptușite cu microgururi. Mai mult, “stelele, în candeli dulci raze presară” exact ca atunci când străpungând bezna adâncă a peșterii lumina frontalelor noastre este reflectată de cristalele de calcit din speleoteme sau de picăturile de apă care se condensează pe pereți.

Pentru a fi cât mai plastic în descrierea peșterii autorul imaginează diferite tipuri de roci, de la “marmura neagră”, de altfel destul de plauzibilă (de exemplu în Poiana Ruscă fiind o peșteră faimoasă în marmure -calcare cristaline-, e drept că mai degrabă albe, Peştera de la Românești), până la mai puțin credibilul granit, în ipostaza de rocă ce ar gazduii peșteri, dar dătător, în imaginația autorului, de stabilitate și tărie “boltelor” și galeriilor acestora.

Care ar fi cadrul “geografic” unde Eminescu plasează această peșteră? Autorul ne spune clar în poem: este vorba de muntele Pion (toponimie atribuită fără dubii Ceahlăului) și fară îndoială că Eminescu (moldovean fiind dar și pentru alte considerente istorice și geografice) identifică legendarul munte Kogaion cu Ceahlăul, unde există si peştera omonimă, chiar peştera descrisă aici; totuși alți autori au avut tendința de a plasa Kogaionul, împreună cu peștera și legendele sale, pe alte meleaguri, dar aste e o altă poveste.

Inseram mai jos pasajul din poemul “Povestea magului călător în stele” unde Eminescu descrie peștera, poemul fiind de altfel mult mai amplu:

…………………………..
El zice ş’a lene coboară la vale,
La porţi uriaşe ce duc în spelunci.
De stânci prăbuşite gigantici portale
Descue şi intră în mândrele hale
De marmură neagră, întinse şi lungi.

Pilastri de aur pe muri se coboară,
Pe jos sunt covoare ţesute ‘n flori vii
Şi stele, în candeli dulci raze presară
Şi aeru-i dulce ca ‘n noaptea de vară
Şi razele-s calde şi trandafirii.

Prin hala cea mare cu pasure line,
Ei trec şi prin bolte săpate ‘n granit
Ei intră ‘ntr’o sală cu miroase plină;
A murilor marmuri lucind ebenine
Ca negre oglinde de tuciu lustruit.

Bătrânul în urmă-i el poarta o ‘nchide.
Adânc întuneric i’nconjur’ atunci —
Pe masa cea mare încet el aprinde
Potirul albastru viorelei cei blânde,
Ea – aruncă ‘n negru – aer raze, vinete dungi.
…………………………………

Gigi Paul Dragomir

Tagged with →  

Copyright © 2012 Ana-Voica Bojar